Luzarii de pe Electrolizei (Trailer)

Unguru’ Bulan – In curand, pe Trilulilu.ro

Personajele principale, Frătzică, Unguru’ Bulan, Gushteru’ şi C8ilu’, care fac parte din proiectul “Unguru’ Bulan” vor avea de acum şi o latură vizuală. “Luzării de pe Electrolizei” este un proiect creat în Baia Mare, dezvoltat în Cluj-Napoca şi va fi produs în Târgu Mureş şi Cluj-Napoca, de către Reea şi Bulan Media.

“Împreună, vă vom aduce ceva cu totul inedit pentru România postdecembristă: desene animate autohtone.Vom trata împreuna cu haz şi grai pur românesc problemele de zi cu zi ale românului”, a declarat Ciprian Cătunescu, aka Unguru’ Bulan.

Ca să mergi undeva îţi trebuie bani. Ca să faci bani, trebuie să produci. Şi, ca să produci, trebuie să ai condiţii. Păi în căldura asta nu lucrează nici cucuî’! Iată un exemplu perfect de cerc vicios.
Dar oare care dintre acestea este cel mai viciu dintre vicii? Să fie căldura? Să fie locul de muncă? Sau, oare, banii? Bingo! Banii sunt problema pentru majoritatea iubitorilor de călătorii. Toate-s scumpe. Când te gândeşti că e de-ajuns să ieşi din casă doar până în faţa blocului şi tre’ să bagi mâna în buzunar, darămite dacă vrei să mergi până la litoral… Sigur, alternative există. România este o ţară foarte darnică în ceea ce priveşte pitorescul. Avem lacuri, munţi, păduri şi râuri cristaline! De fapt, cristalinul s-a cam dus, dar a rămas apa. Aşadar, dacă sunteţi dispuşi să ignoraţi gunoiul lăsat prin păduri de către “animalele” care le vizitează, ar fi o soluţie bunicică. Dacă preferaţi muntele, aceeaşi poveste: majoritatea au impresia că vârfu’ muntelui este un spaţiu izolat, unde poţi să laşi gunoi, că pe mâine nu se mai vede. A treia variantă pare cea mai simplă şi totuşi cel mai greu de digerat: litoralul românesc. De la maşini de cocalari la cluburi de fitze şi până la cea mai scumpă cazare din spaţiul Schengen e o distanţă foarte scurtă. Dar măcar te poţi refugia în valurile înspumate ale mării. Dar parcă nici acelea nu ne satisfac. Să te ferească Domnu’ să nimereşti într-o zi când se adună algele la ţărm, că ţi-o mutat nasu’ instantaneu. Şi parcă nu îţi dă mâna să arunci o grămadă de bani pe o vacanţă urât mirositoare, nu? Şi atunci, ce-i de făcut? Am auzit că bulgarii au soluţia perfectă: condiţii foarte bune, bani puţini. Dar, când vine vorba de Bulgaria, am spus-o şi o mai spun: românul e prea sărac să-şi permită lucruri ieftine.
Şi atunci ne întoarcem de unde am plecat. Nu mai bine stăm noi acasă şi ne răcorim cu o lebenită din piaţa agroalimentară? Nu mai bine pornim noi un ventilator mai mic, ca să nu facem consum de kilowatt? Doar aşa putem avea o vacanţă ieftină. Parcă tot căldura de acasă-i mai suportabilă. Să nu mă înţelegeţi greşit, iubesc România. Avem un turism cum puţini au şi mulţi îl râvnesc. Dar e prost gestionat, atâta tot. E ca un Ferrari cu motor de Dacia. Vacanţă plăcută!

Serus toc! Am scris de multe ori despre fotbal, poate de prea multe. Am scris şi de politică, poate de şi mai multe. Şi dacă mă pricep la fotbal şi politică, apoi mă pot pricepe la fel de bine şi la box. Că ce-i aşa mare filosofie?  Sâmbătă seara, la Sala Polivalentă din capitală, s-au bătut nişte băieţi. Poliţia nimic, pompierii nimic, jandarmii nimic. Era, de bună seamă, ceva important acolo.

Campionul nostru, Lucian Bute, se pregătea să-i umfle mucii unui francez. Deşi, “campionul nostru” e cam impropriu spus, pentru că e mai mult al canadienilor decât e al nostru. Ce să ne mai ascundem după deget? Canada este cea care i-a dat omului tot ce are acum, în afară, poate, de viaţă. Aşa că, pentru faptul că a venit până în România să-l execute pe Mendy, am s-o pun pe seama sentimentului care face să “te tragă aţa acasa” şi nu altceva.
Cum orice lucru e prea fumos să fie adevărat, victoria lui Luci nu a avut urmări presărate doar cu petale de trandafiri şi confetti. Doroftei invocă termenul de “Oscar”, referindu-se la francezul care a venit la Bucureşti pregătit s-o ia în freză şi să-şi numere banii. Marele Rudel Obreja e sictirit că Bute nu i-a mulţumit şi lui la microfon ca un lăutar de manele care face o dedicaţie; pentru că el l-a făcut pe Bute om. Şi, ca tortul să aibă şi o cireaşă deasupra, sala începe să huiduie atunci când Luci, MC fiind la Sala Polivalentă, în loc să spună şi el nişte versuri de hip-hop ca alţi inteligenţi, “comite măgăria” să-i mulţumească blondei de la turism, Elenei Udrea, pentru nesimţirea de care a dat dovadă şi l-a adus în faţa românilor pentru a boxa. Sigur, dedesubturile sunt mult mai stufoase şi nu am să le enumăr acum. Totuşi, considerăm o atitudine decentă din partea blondei, dacă stătea să urmărească meciul acasă. Toate erau bune, doar că a trebuit să apară şi ea. Buct!
Sincer, am încercat să mă pun în locul lui Luci. Ce dracu o fi înţeles omu’ ăla din toată excursia lui acasă? Pentru că eu, un om normal, vă spun ce aş fi înţeles: m-aş fi simţit umilit, folosit şi cumpărat pe nişte fonduri, cică, europene. Când se va mai dezmetici puţin, sunt sigur că o să-şi dea seama de asta. Nu-i vina lui că francezul e slab. Nu-i vina lui că ţara merge prost şi guvernarea nu are fani. Nu-i vina lui că surechiul a venit în repriza a 4-a, în loc s-o lungească 12 reprize, ca să avem şi noi la ce ne înjura televizorul. Omul nu are nicio vină. Singurul lui păcat este altul: naivitatea. A fost atât de prost încât să creadă că , revenind acasă, va rămâne cu sentimentul că nu vrea să mai plece vreodată înapoi. Dar va pleca. Aşa ne ducem toţi. Nici nu ştiu ce caută el aici. E un suflet prea mare pentru un popor atât de parşiv. E victimă clară…

Şi cum oricărui eveniment românesc îi şade bine politizat, am avut şansa să asist dezgustat la câteva programe menite să politizeze tot evenimentul. Nu puteau fi decât antenele motanului, fireşte, care luptă pentru dreptatea şi cinstea acestui popor de atâţia ani, dar parcă tot fără folos. Probabil, dorind să mai înscrie nişte carne proaspătă la academia lor de presă, sau din dorinţa de a mai crea un caz social pe care să-l exploateze, au chemat câţiva dintre elevii care au încheiat bacul cu nota 10. Întrebările cu răspuns gata dat sau frazele puse în gură de către păstorul Gâdea au fost deliciul serii. Dorind arzător ca măcar unul dintre elevi să-i răspundă “da, băi, urăsc ţara asta, de-abia aştept să plec în străinătate!” a împins limitele, dar tot fără succes. Copiii erau cu picioarele pe pământ. Copiii spuneau că iubesc această ţară şi că, dacă îţi doreşti destul de mult, niciun obiectiv nu poate fi de neatins. Aşa că, emisiunea de aseară a eşuat, scopul nu a fost atins, Băsescu şi Guvernul Boc îşi păstrează posturile.
Dar care o fi de fapt sursa acestei crize în învăţământ? O fi aşa de greu răspunsul? Eu zic că nu. Sunt două aspecte foarte importante: elevii şi ţara. Statul are o vină foarte clară. Începând din ’89 s-a instalat debandada cu miros de democraţie pe care ilustrul Nea Nelu ne-a vândut-o ieftin. Corupţia, tertipurile, nepotismele şpaga şi alte fenomene dăunătoare unei naţiuni au început să se facă simţite. Dar nu ne-am făcut probleme, că buba era încă mică. Apoi, interesul a fost tot mai mic. Întâi din partea cadrelor (lucru perfect firesc, având în vedere remuneraţiile modeste) şi implicit a elevilor. Aici intervine factorul secund. Elevii nu mai sunt ce erau odată. De fapt, copiii nu mai sunt ce erau odată. Lumea de azi e construită altfel. Elevii de azi au iPaduri la şcoală şi îi interesează mai mult ce are de zis Steve Jobs decât domnuî’ profesor. Elevii de azi nu mai învaţă, pentru că nu mai e obligatoriu. Dacă unuî’din părinţi are un leu în jeburi, se rezolvă şi diploma de bac şi cea de la facultate. De ce să mai înveţi, că doar nu eşti prost?
Una peste alta, eu sunt de părere că s-a spart buba. Nu mai merge, nene. Dovadă şi bacul de anul asta. Cum ai pus zbiciu’ pe ei, cum s-au pierdut în autocompătimiri. Aşa că, dragi elevi, dacă n-o mers cu blututu’, cu fiţuica sau coleguî’ de bancă, io zic să puneţi mâna pe carte, că mai aveţi o şansă să vă spălaţi ruşinea . Nu vă mai plângeţi de milă, că încă se mai poate repara greşeala. Hai, capu sus, că voi tre’ să ne plătiţi pensiile peste ani de zile. Şşi n-aş vrea să primesc pensie de la retardaţi. Voi puteţi mai mult!
Vă tzucă Frătzică!

Serus toc! Se apropie sărbătorile Pascale şi ne simţim tot mai evlavioşi zilele acestea. Ba chiar mi-am făcut bagajul pentru a pleca şi eu în pelerinaj, că aşa-i la modă mai nou. Reprezentantul oficial al Muntelui Athos pe România, domnul Gigi Becali, a plecat şi el cu mare alai înspre Grecia, pentru a se purifica înainte de Paşti.

Iată acum şi reţeta perfectă pentru un PR de calitate. Vrei să fii bine văzut în lume? Vrei ca lumea să te iubească pentru ceea ce eşti, şi nu pentru banii tăi? E simplu! Dacă ai noroc să fii şi cunoscut, chemi presa la tine acasă, îţi aranjezi în faţa camerei un scaun aurit de neam prost şi două icoane şi începi să te căieşti. Îţi ceri iertare în faţa naţiunii de la toţi cei pe care i-ai jignit public (dar de la ceilalţi, nu) şi anunţi cu mare fast că mâine pleci la Muntele Athos. Dacă procedezi aşa, succesul va fi garantat! E o chestiune de timp până când Papa te va invita la o bere la Vatican.
Aşadar, marţi dimineaţa, credinciosul numărul 1 al ţării, Gigi, s-a urcat în elicopter şi a plecat spre Grecia. Ajuns aici, şi-a închiriat nişte măgari să-i tragă căruţele Maybach şi nişte hamali dinamovişti care să-i ducă lui bagajele până sus. Vor dormi în corturi, pentru că un pelerinaj bun se face în timp. Vor mânca de la ceaun, lucru cam neobişnuit pentru un om născut şi crescut în puf. Odată ajuns în vârful muntelui, Gigi se va ruga la Dumnezeu. Pun pariu că primul lucru pe listă sunt banii, iar al doilea este succesul Stelei. Şi dacă te rogi frumos, Dumnezeu îţi dă; pentru că El nu bate cu bota. La toată această manevră vor fi prezente şi televiziunile autohtone, că doar nu putem lăsa aşa un moment de apropiere spirituală nefilmat. E ceva de povestit nepoţilor.
Revenind acum la lucruri serioase, nu cred că un pelerinaj te face mai evlavios. Dumnezeu e pretutindeni, nu e nevoie să urci în vârf de munte pentru a fi mai aproape de El. Nu aşa te apropii de divinitate, dându-te în spectacol. Dragă Gigi, nu avem nevoie de scuzele tale în fata naţiunii, că doar nu eşti tu vreun Napoleon. Nu te credem o iotă că eşti credincios. Te-ai dus până pe Muntele Athos, ca să ai de unde coborî trufaş, cum faci de fiecare dată. Dacă vrei să te urci pe un piedestal, ai Maybachu’ în curte. Dacă erai credincios cu adevărat, ai fi salvat viaţa acelui copil din Baia Mare fără să clipeşti (e vorba de un caz de leucemie din 2008). În schimb, tu te-ai dat lovit. Dacă nu-i televiziunea să te facă erou, nu te interesează. Aşa că lasă-ne pe noi în sărăcia noastră şi bucură-te tu de bogăţia ta… cât mai poţi; că Cel De Sus nu doarme. Şi îţi mai spun ceva, dragă Gigi: un pelerinaj nu se numeşte aşa pentru că urci muntele cu pelerina pe tine; un pelerinaj nu se face cu elicopterul. Dacă vrei să faci un pelerinaj adevărat, trebuie să te porneşti tu pe jos din Pipera  până la munte. Ca să fii pelerin, trebuie să te pelerinezi până acolo, înţelegi? Şi cel mai important de ştiut, dragă Gigi, e că de Paşti, la Muntele Athos, nu se merge cu Steaua. Cu Steaua să te duci de Crăciun! Paşti fericite!

Serus toc! La mulţi ani, Pista, Zoli, Gabetz, Szilard, Bandi şi tuturor celor care se simt maghiari. Spun “se simt”, pentru că în acte suntem cetăţeni români cu toţii. Doar că unii tânjesc încă după o eră despre care nu ştim nici azi ce ne-ar fi adus bun sau rău. Aşadar, de ziua maghiarilor de pretutindeni, s-o găsit o creatură să spânzure, într-o piaţă din Miercurea Ciuc, o păpuşă din cârpe, care cică ar fi semănat cu Avram Iancu.

Total neinteresant, total neamuzant. Simplul fapt că vorbim despre el îi va da putere individului. Cred că oricine întreg la cap dezaproba un astfel de comportament, mai ales că o făcut-o în faţa unor copii. Aceştia, ulterior, se vor duce acasă şi îşi vor spânzura păpuşile cu Batman sau Superman, făcându-le loc celor cu Oana Zăvoranu sau Moni ex-Columbeanu. Nu m-am distrat deloc. Şi asta nu pentru că eu sunt român şi el crede că-i maghiar. Ci pentru că nu m-aş fi distrat nici să-l fi spânzurat pe Nea Nelu. Viu! Problema s-ar pune, totuşi, altfel. Dacă un român ar fi făcut la fel cu o păpuşă-icoană pentru Ungaria, ajungeam urgent la un proces de talie europeană, nu-i aşa?
Dacă toată lumea ar proceda ca individul cu păpuşa, lumea ar lua foc. Cum ar fi acum să vină indienii peste americani, cu suliţe şi săgeţi otrăvite la Casa Albă? Cum ar fi să vină Winnetou şi Oşatarland cu calu’ în fata primăriei din New York, să facă gură că Manhattanu’ era mai demult al lor? Cum ar fi să se apuce acuma Polonia să bage mortu-n casa Germaniei pentru Holocaust? (nu că ar avea vreo şansă în faţa lor, dar ca principiu) Cum ar fi ca, mâine, japonezii să facă gură pentru celebra luptă cu fals pretext de la Pearl Harbor? Ştim cu toţii că vorbim de două forţe imense. Chiar dacă americanii-s miezu’ la capitolul armată, tare mă tem pentru ei dacă şi-ar pune mintea cu Japonia. Japonia nu mai atacă de mult timp cu săbii şi steluţe ninja. Probabil că acum au puşcă cu plasmă, pistoale cu mp3 player sau şapcă cu stick de 2 giga.
Un lucru e cert: securile îngropate trebuie să rămână îngropate. Războiul n-a dus niciodată la nimic bun, în afară de bogăţie nemărginită marilor lideri şi făurarilor de armament. Soluţia, în cazul nostru, o văd în felul următor: ungurii şi românii trebuie să înţeleagă un lucru foarte important, acela că orice război purtat vreodată a reprezentat interesele personale ale unuia sau ale mai multor lideri. Orice ură a existat vreodată între etnii sau naţii a fost ura altor oameni, care nu mai sunt printre noi. Noi suntem alţi oameni, proaspeţi pe Pământ. Iar dacă preşedintele Ungariei are ceva cu Băse, ia să nu ne mai implice pe noi. Să-l sune şi să-l provoace la o bătălie cu pumnii goi, ca între bărbaţi. Io am prea mulţi prieteni unguri ca să particip la lupta lor. Iar prietenii mei unguri sunt exact ca şi prietenii mei români. Şi cum m-o salutat ei o viaţă întreagă în româneşte, le spun şi io acuma: Szerusz tok, barátok!

Servus, şoferule crizat! Trăiţi-ar ţie janta, saşiul şi gumiselepul. Fie-ţi vulcanizarea uşoară, iar factura la service minimă. Vorbim, bineînţeles, de lucruri utopice aici. Auzi, “factură la service minimă”! Cred că v-aţi dat seama că fabulez. Unii le-ar numi “lucruri sfinte”.

Eu prefer să mă abţin, că dacă ajung la lucruri sfinte, musai să le combin cu înjurături şi nu mă mai primeşte dom’ părinte în biserică. Vorbim, desigur, despre drumuri. Sau, mai bine zis, uliţe.
Citeam alaltăieri o ştire care mi-a făcut o mare plăcere. În sensul că nu, fireşte. Zicea aşa: “Şoferii fără rovinietă costă CNADNR 95 milioane de lei”. Ce drăguţ… Haideţi să vă spun eu cât m-a costat pe mine un drum de Cluj, chiar luni. Una bucată jantă îndoită la refuz. Aşa am trosnit-o de zici că era un capac de bere călcat de tren. Una bucată cauciuc. Mai urmează, normal, şi surprizele, întrucât îmi bate ceva la roata respectivă, însă nu am avut curajul să mă îndrept spre service. Pe lângă asta, plătesc, ca un fraier de contribuabil ce sunt, acea bucată de hârtie ieftină, dar totuşi scumpă, pe care ei o numesc “rovinietă”. Trebe musai să fiu în legalitate, că-s cetăţean model. La asta, mai adăugăm şi timpul şi nervii necesari unui “făcut de pană”, în condiţii de noroi şi minus patru grade celsius.
Înţeleg, aşadar, frustrarea tuturor, atunci când vine vorba de rovinietă. Am văzut şi auzit deja atâţia oameni cu falca-n cer, încât am ajuns imun la orice plângere despre rovinietă. Când aud un “nu ştiu de ce le mai plătim, că nu repară drumurile”, o tratez ca pe un clişeu. Ca pe o placă stricată pe care am mai auzit-o de o mie de ori şi ştiu că o voi mai auzi încă de câteva mii. Neruşinare, nesimţire, obrăznicie, japcă, sunt cuvinte la care sunt imuni EI. Fiecare cu “aia a mă-sii”.
În ultimele zile, s-au instalat prin România unele camere care îţi fotografiază numărul. După fotografie, ştie automat dacă ai sau nu rovinieta plătită. Dacă n-o ai, aşteaptă-te să primeşti un plic-surpriză în poştă. Să ştii că nu e de la Moş Crăciun, nici de la viitorul primar, implorându-te să-l votezi la anul, ci e chiar de la CNADNR, care râvneşte la banii tăi. Nu scapi. Ei au banii, ei au avocaţii, ei au legea la mână. Tu ai doar legea la mână şi atât. Dar nu sunt absurd. Înţeleg că şi drumurile trebuie reparate şi au nevoie de banii noştri pentru asta. E normal că nu au bani de drumuri dacă noi nu plătim rovinieta. Dar aş avea, totuşi, o întrebare pentru dânşii. Având în vedere că nu e primul an în care plătim această taxă, unde sunt banii din anii trecuţi? Bănişorii aceia pe care vi-i plătim sistematic unde se reflectă? Înţeleg că se fură în vămi, în spitale şi în multe alte locuri. Dar acum se fură chiar la drumuri! Deci asta s-ar numi “jaf la drumul mare” fără să vorbim în metafore. Desface-vi-s-ar airbagurile la fiecare groapă în care daţi, pica-v-ar roţile să vă pice!