Serus toc! Măi, vreau să spun că am avut până acuma un sezon de iarnă plin. Am avut zăpadă, frig, soare, ploaie, da’ mai ales zăpadă. Şi, până la urmă, nu văd ce-i aşa mare scofală! Avem un mare talent în a ne plânge de milă. De ce? De când mă ştiu io, vara am avut soare şi iarna zăpadă.
După cum am văzut, talentul televiziunilor autohtone de a da grandoarea necuvenită unui subiect, precum şi setea după titluri mari au reuşit să aducă România în pragul mai multor coduri colorate. Am avut cod galben, n-o fost bine. Am avut cod portocaliu, o fost şi mai rău. Nu vreau să-mi imaginez ce scandal iese dacă vine şi codu’ roşu! Şi după roşu, cred că ar urma violet. Vă daţi seama cum ar specula toţi marii jurnalişti ai ţării culoarea codului violet? Ar fi probabil o altă campanie murdară de-a lui Băse sau chiar o altă perdea de fum.
Aşa că, repet, mie nu mi se pare deloc ieşit din comun ce se petrece în ţară. Iarna de-aia îi iarnă, să fie frig şi zăpadă. M-o prins şi pă mine curaju’ şi m-o luat flama de m-am încumetat să mă duc cu Trabantu’ până în capitală, la o întâlnire de afaceri. Asta cu toate că la întâlniri de afaceri se merge cu Bamveu’ sau Mertzanu’. Da’ dacă n-am, mă duc cu ce am. Să fie fericiţi că n-am apărut cu metrou’ la locu’ întâlnirii. Ei, şi când m-am pornit spre casă, m-am rătăcit umpic, pentru că semnele de circulaţie erau acoperite de zăpadă toate. Numa io ştiu pă unde-am ajuns. La un moment dat, eram io singur, în mijlocu’ unui câmp alb. M-am împotmolit. Cauciucuri de iarnă n-aveam, că nu mi-am cumpărat. Doară nu-s nebun să-mi iau, când un cauciuc singur îi mai scump ca tot trabantu’. Aşa că m-am gândit să pun nişte nisip sub roţi. Aveam ceva nisip în ciorapi, da’ nu era destul. Aşa că m-am gândit să apelez la lopata din portbagaj, care de fapt nu era deloc în portbagaj. Lopata era bine-mersi sub curu’ bălos a’ lu’ Unguru’ Bulan, care s-o gândit să-mi faca o surpriză şi să-mi fure lopata din portbagaj şi să meargă cu ea la derdeluş în parc, la poligon. Lanţuri aveam numa’ de aur la gât, da’ mi-am adus aminte că aveam nişte bolovani. Da’ bolovanii nu-i puteam scoate, că îi pusesem în Trabant ca să nu mă zboare vântu’ de pă drum, deci erau necesari. Aşa că, m-am hotărât să-i dau balans şi să încerc să ies de unu’ singur. Şi am reuşit. După ce-am pornit încet, am remarcat că nu ştiu unde-i drumu’. Că totu’ era atâta de alb, încât nu distingeai nimic altceva. Da’ m-am hotărât să mă duc înainte, şi Dumnezo cu mila! La un moment dat, am văzut două faruri venind spre mine. M-am gândit să mă opresc, să-i fac semn să mă tracteze. Am zis că sigur îi un utilaj de deszăpezire. Venea cam repede, fapt care m-o cam pus pă gânduri. Totuşi, am zis că-i fac semn. Ei, şi uite de-aia, azi vă scriu din spital, întrucât cele două faruri nu erau utilaju’ de deszăpezire, ci rapidu’ de Bucureşti. Şi io oprisem Trabantu’, ghiciţi unde! Exact pă calea ferată. Da’ am scăpat şi amu’ toate-s bune. Am vrut să duc Trabantu’ la fier vechi, da nu mi l-o primit. O zis să-l duc la maculatură.
Una peste alta, vă sfătuiesc să nu puneţi botu’ la toate ştirile pompoase de la televizor şi să înţelegeţi că ei tre’ să-şi scoată banii din ceva. Aşa că inventează lucruri ca noi să punem botu’. Am avut ierni şi mai grele. Şi îmi aduc aminte că într-o iarnă am vrut să merem la Timişoara şi, în loc să luăm un tren, am schimbat trei legături şi am stat şi opt ore în Oradea, că se rupsese ceva linie. Şi, cu toate astea, nu m-am văzut la ştiri. Ce-i drept, atunci nu exista nici Realitatea şi nici Ştirile de la ora 5. Şi până la urmă, ce ne tot plângem atâta? Uite, io-s în spital din cauza zăpezii şi nu mă vaiet atâta! Păi ce vreţi să le povestesc nepoţilor?
Susrsa: Glasul
