Ca să mergi undeva îţi trebuie bani. Ca să faci bani, trebuie să produci. Şi, ca să produci, trebuie să ai condiţii. Păi în căldura asta nu lucrează nici cucuî’! Iată un exemplu perfect de cerc vicios.
Dar oare care dintre acestea este cel mai viciu dintre vicii? Să fie căldura? Să fie locul de muncă? Sau, oare, banii? Bingo! Banii sunt problema pentru majoritatea iubitorilor de călătorii. Toate-s scumpe. Când te gândeşti că e de-ajuns să ieşi din casă doar până în faţa blocului şi tre’ să bagi mâna în buzunar, darămite dacă vrei să mergi până la litoral… Sigur, alternative există. România este o ţară foarte darnică în ceea ce priveşte pitorescul. Avem lacuri, munţi, păduri şi râuri cristaline! De fapt, cristalinul s-a cam dus, dar a rămas apa. Aşadar, dacă sunteţi dispuşi să ignoraţi gunoiul lăsat prin păduri de către “animalele” care le vizitează, ar fi o soluţie bunicică. Dacă preferaţi muntele, aceeaşi poveste: majoritatea au impresia că vârfu’ muntelui este un spaţiu izolat, unde poţi să laşi gunoi, că pe mâine nu se mai vede. A treia variantă pare cea mai simplă şi totuşi cel mai greu de digerat: litoralul românesc. De la maşini de cocalari la cluburi de fitze şi până la cea mai scumpă cazare din spaţiul Schengen e o distanţă foarte scurtă. Dar măcar te poţi refugia în valurile înspumate ale mării. Dar parcă nici acelea nu ne satisfac. Să te ferească Domnu’ să nimereşti într-o zi când se adună algele la ţărm, că ţi-o mutat nasu’ instantaneu. Şi parcă nu îţi dă mâna să arunci o grămadă de bani pe o vacanţă urât mirositoare, nu? Şi atunci, ce-i de făcut? Am auzit că bulgarii au soluţia perfectă: condiţii foarte bune, bani puţini. Dar, când vine vorba de Bulgaria, am spus-o şi o mai spun: românul e prea sărac să-şi permită lucruri ieftine.
Şi atunci ne întoarcem de unde am plecat. Nu mai bine stăm noi acasă şi ne răcorim cu o lebenită din piaţa agroalimentară? Nu mai bine pornim noi un ventilator mai mic, ca să nu facem consum de kilowatt? Doar aşa putem avea o vacanţă ieftină. Parcă tot căldura de acasă-i mai suportabilă. Să nu mă înţelegeţi greşit, iubesc România. Avem un turism cum puţini au şi mulţi îl râvnesc. Dar e prost gestionat, atâta tot. E ca un Ferrari cu motor de Dacia. Vacanţă plăcută!

Serus toc! Am scris de multe ori despre fotbal, poate de prea multe. Am scris şi de politică, poate de şi mai multe. Şi dacă mă pricep la fotbal şi politică, apoi mă pot pricepe la fel de bine şi la box. Că ce-i aşa mare filosofie?  Sâmbătă seara, la Sala Polivalentă din capitală, s-au bătut nişte băieţi. Poliţia nimic, pompierii nimic, jandarmii nimic. Era, de bună seamă, ceva important acolo.

Campionul nostru, Lucian Bute, se pregătea să-i umfle mucii unui francez. Deşi, “campionul nostru” e cam impropriu spus, pentru că e mai mult al canadienilor decât e al nostru. Ce să ne mai ascundem după deget? Canada este cea care i-a dat omului tot ce are acum, în afară, poate, de viaţă. Aşa că, pentru faptul că a venit până în România să-l execute pe Mendy, am s-o pun pe seama sentimentului care face să “te tragă aţa acasa” şi nu altceva.
Cum orice lucru e prea fumos să fie adevărat, victoria lui Luci nu a avut urmări presărate doar cu petale de trandafiri şi confetti. Doroftei invocă termenul de “Oscar”, referindu-se la francezul care a venit la Bucureşti pregătit s-o ia în freză şi să-şi numere banii. Marele Rudel Obreja e sictirit că Bute nu i-a mulţumit şi lui la microfon ca un lăutar de manele care face o dedicaţie; pentru că el l-a făcut pe Bute om. Şi, ca tortul să aibă şi o cireaşă deasupra, sala începe să huiduie atunci când Luci, MC fiind la Sala Polivalentă, în loc să spună şi el nişte versuri de hip-hop ca alţi inteligenţi, “comite măgăria” să-i mulţumească blondei de la turism, Elenei Udrea, pentru nesimţirea de care a dat dovadă şi l-a adus în faţa românilor pentru a boxa. Sigur, dedesubturile sunt mult mai stufoase şi nu am să le enumăr acum. Totuşi, considerăm o atitudine decentă din partea blondei, dacă stătea să urmărească meciul acasă. Toate erau bune, doar că a trebuit să apară şi ea. Buct!
Sincer, am încercat să mă pun în locul lui Luci. Ce dracu o fi înţeles omu’ ăla din toată excursia lui acasă? Pentru că eu, un om normal, vă spun ce aş fi înţeles: m-aş fi simţit umilit, folosit şi cumpărat pe nişte fonduri, cică, europene. Când se va mai dezmetici puţin, sunt sigur că o să-şi dea seama de asta. Nu-i vina lui că francezul e slab. Nu-i vina lui că ţara merge prost şi guvernarea nu are fani. Nu-i vina lui că surechiul a venit în repriza a 4-a, în loc s-o lungească 12 reprize, ca să avem şi noi la ce ne înjura televizorul. Omul nu are nicio vină. Singurul lui păcat este altul: naivitatea. A fost atât de prost încât să creadă că , revenind acasă, va rămâne cu sentimentul că nu vrea să mai plece vreodată înapoi. Dar va pleca. Aşa ne ducem toţi. Nici nu ştiu ce caută el aici. E un suflet prea mare pentru un popor atât de parşiv. E victimă clară…

Şi cum oricărui eveniment românesc îi şade bine politizat, am avut şansa să asist dezgustat la câteva programe menite să politizeze tot evenimentul. Nu puteau fi decât antenele motanului, fireşte, care luptă pentru dreptatea şi cinstea acestui popor de atâţia ani, dar parcă tot fără folos. Probabil, dorind să mai înscrie nişte carne proaspătă la academia lor de presă, sau din dorinţa de a mai crea un caz social pe care să-l exploateze, au chemat câţiva dintre elevii care au încheiat bacul cu nota 10. Întrebările cu răspuns gata dat sau frazele puse în gură de către păstorul Gâdea au fost deliciul serii. Dorind arzător ca măcar unul dintre elevi să-i răspundă “da, băi, urăsc ţara asta, de-abia aştept să plec în străinătate!” a împins limitele, dar tot fără succes. Copiii erau cu picioarele pe pământ. Copiii spuneau că iubesc această ţară şi că, dacă îţi doreşti destul de mult, niciun obiectiv nu poate fi de neatins. Aşa că, emisiunea de aseară a eşuat, scopul nu a fost atins, Băsescu şi Guvernul Boc îşi păstrează posturile.
Dar care o fi de fapt sursa acestei crize în învăţământ? O fi aşa de greu răspunsul? Eu zic că nu. Sunt două aspecte foarte importante: elevii şi ţara. Statul are o vină foarte clară. Începând din ’89 s-a instalat debandada cu miros de democraţie pe care ilustrul Nea Nelu ne-a vândut-o ieftin. Corupţia, tertipurile, nepotismele şpaga şi alte fenomene dăunătoare unei naţiuni au început să se facă simţite. Dar nu ne-am făcut probleme, că buba era încă mică. Apoi, interesul a fost tot mai mic. Întâi din partea cadrelor (lucru perfect firesc, având în vedere remuneraţiile modeste) şi implicit a elevilor. Aici intervine factorul secund. Elevii nu mai sunt ce erau odată. De fapt, copiii nu mai sunt ce erau odată. Lumea de azi e construită altfel. Elevii de azi au iPaduri la şcoală şi îi interesează mai mult ce are de zis Steve Jobs decât domnuî’ profesor. Elevii de azi nu mai învaţă, pentru că nu mai e obligatoriu. Dacă unuî’din părinţi are un leu în jeburi, se rezolvă şi diploma de bac şi cea de la facultate. De ce să mai înveţi, că doar nu eşti prost?
Una peste alta, eu sunt de părere că s-a spart buba. Nu mai merge, nene. Dovadă şi bacul de anul asta. Cum ai pus zbiciu’ pe ei, cum s-au pierdut în autocompătimiri. Aşa că, dragi elevi, dacă n-o mers cu blututu’, cu fiţuica sau coleguî’ de bancă, io zic să puneţi mâna pe carte, că mai aveţi o şansă să vă spălaţi ruşinea . Nu vă mai plângeţi de milă, că încă se mai poate repara greşeala. Hai, capu sus, că voi tre’ să ne plătiţi pensiile peste ani de zile. Şşi n-aş vrea să primesc pensie de la retardaţi. Voi puteţi mai mult!
Vă tzucă Frătzică!

Serus toc! Se apropie sărbătorile Pascale şi ne simţim tot mai evlavioşi zilele acestea. Ba chiar mi-am făcut bagajul pentru a pleca şi eu în pelerinaj, că aşa-i la modă mai nou. Reprezentantul oficial al Muntelui Athos pe România, domnul Gigi Becali, a plecat şi el cu mare alai înspre Grecia, pentru a se purifica înainte de Paşti.

Iată acum şi reţeta perfectă pentru un PR de calitate. Vrei să fii bine văzut în lume? Vrei ca lumea să te iubească pentru ceea ce eşti, şi nu pentru banii tăi? E simplu! Dacă ai noroc să fii şi cunoscut, chemi presa la tine acasă, îţi aranjezi în faţa camerei un scaun aurit de neam prost şi două icoane şi începi să te căieşti. Îţi ceri iertare în faţa naţiunii de la toţi cei pe care i-ai jignit public (dar de la ceilalţi, nu) şi anunţi cu mare fast că mâine pleci la Muntele Athos. Dacă procedezi aşa, succesul va fi garantat! E o chestiune de timp până când Papa te va invita la o bere la Vatican.
Aşadar, marţi dimineaţa, credinciosul numărul 1 al ţării, Gigi, s-a urcat în elicopter şi a plecat spre Grecia. Ajuns aici, şi-a închiriat nişte măgari să-i tragă căruţele Maybach şi nişte hamali dinamovişti care să-i ducă lui bagajele până sus. Vor dormi în corturi, pentru că un pelerinaj bun se face în timp. Vor mânca de la ceaun, lucru cam neobişnuit pentru un om născut şi crescut în puf. Odată ajuns în vârful muntelui, Gigi se va ruga la Dumnezeu. Pun pariu că primul lucru pe listă sunt banii, iar al doilea este succesul Stelei. Şi dacă te rogi frumos, Dumnezeu îţi dă; pentru că El nu bate cu bota. La toată această manevră vor fi prezente şi televiziunile autohtone, că doar nu putem lăsa aşa un moment de apropiere spirituală nefilmat. E ceva de povestit nepoţilor.
Revenind acum la lucruri serioase, nu cred că un pelerinaj te face mai evlavios. Dumnezeu e pretutindeni, nu e nevoie să urci în vârf de munte pentru a fi mai aproape de El. Nu aşa te apropii de divinitate, dându-te în spectacol. Dragă Gigi, nu avem nevoie de scuzele tale în fata naţiunii, că doar nu eşti tu vreun Napoleon. Nu te credem o iotă că eşti credincios. Te-ai dus până pe Muntele Athos, ca să ai de unde coborî trufaş, cum faci de fiecare dată. Dacă vrei să te urci pe un piedestal, ai Maybachu’ în curte. Dacă erai credincios cu adevărat, ai fi salvat viaţa acelui copil din Baia Mare fără să clipeşti (e vorba de un caz de leucemie din 2008). În schimb, tu te-ai dat lovit. Dacă nu-i televiziunea să te facă erou, nu te interesează. Aşa că lasă-ne pe noi în sărăcia noastră şi bucură-te tu de bogăţia ta… cât mai poţi; că Cel De Sus nu doarme. Şi îţi mai spun ceva, dragă Gigi: un pelerinaj nu se numeşte aşa pentru că urci muntele cu pelerina pe tine; un pelerinaj nu se face cu elicopterul. Dacă vrei să faci un pelerinaj adevărat, trebuie să te porneşti tu pe jos din Pipera  până la munte. Ca să fii pelerin, trebuie să te pelerinezi până acolo, înţelegi? Şi cel mai important de ştiut, dragă Gigi, e că de Paşti, la Muntele Athos, nu se merge cu Steaua. Cu Steaua să te duci de Crăciun! Paşti fericite!

Haules baules, că se apropie sărbătorile de Paşti! Haoleu ce bucurie o să fie că se întoarce fiii rătăcitori ai naţiunii. Ei vine tocmai de la perla Franţei, de la Parisu’, că le-o dat piticu’ agresiv câte 300 euro ca să se întoarce acasă.  Clasa muncitoare se întoarce la bază. Vin să ridice ţara.

Cică le-a dat Sarkozy bani să se întoarcă acasă. Mai mult, le-a asigurat şi transportul gratuit, numa’ să-i ştie plecaţi de-acolo. Asta înseamnă că forţa de muncă va creşte, bugetul din taxe şi impozite la stat se va îmbunătăţi simţitor în următoarele luni, iar România va ieşi din criză înainte ca domnul Boc să-şi dea seama. Lăsând gluma la o parte, am văzut un interviu cu un astfel de idealist, care spunea aşa: “Să venim în România să muncim o lună pentru 100 euro? Nu se merită, domnişoară! Mai bine stau, frumos, întind mâna şi fac 100 euro în două zile!” Asta este o adevărată strategie de business. Sunt sigur că Rockefeller se răsuceşte în mormânt de ciudă că el nu a mirosit acest plan de afaceri din timp. Pun pariu că îi sună telefonu’ în draci lui Stelu’, când Donald Trump îl caută pentru a cumpăra asemenea idei de afaceri. Râdem, dar şi noi suntem vinovaţi. Purtăm vina altruismului şi tragem foloasele pentru fiecare dată când ne-a fost milă de un copil prost îmbrăcat, de o mamă cu plodu-n braţe, stând la semafor cu mâna întinsă. Astfel, nu am făcut decât să punem paie pe focul deja arzând. Am încurajat ani de zile cerşetoria, alimentându-le sentimentul că banii se fac uşor. Dar, de câţiva ani, m-am hotărât! O vreme am fost selectiv, iar apoi am renunţat de tot. Nu mai dau bani la nimeni. Un alt aspect important este acela al asistenţei sociale. Cu alte cuvinte, pe lângă că le dau bani pe stradă, le mai întreţin şi neamurile. Taxele şi impozitele, pe care noi le donăm cu muncă asiduă, nu merg în spitale sau învăţământ, ci merg la aceşti paraziţi. Şcolile stau să cadă, spitalele se închid, dar Pardalian trăieşte bine, la cortul său dotat cu plasmă şi home-cinema. Am un prieten care a făcut o vizită unei astfel de familii, într-o casă din chirpici din celebrul cartier Hatvan. Nu aveau de mâncare, dar aveau plasmă pe perete. Şi mai important, savurau televiziunea la o sticlă de vodcă.
Nomazii spuneau că se vor întoarce peste trei săptămâni, neştiind că Sarkozy le-a pregătit nişte celule. Cei care se vor întoarce vor fi arestaţi. Dar ei nu ştiu asta… încă. Vă rog să nu le spuneţi. Asta e singura şansă să scăpăm de ei. Promit să donez lunar bani, numai să-i ştiu închişi. Îi fac lui Sarkozy pacheţel cu chiftele şi şniţele, ca să nu hrănească gurile din banii lui. Orice, numai să plece. V-am ţucat!

Serus toc! Ne aflăm în săptămâna în care criza păleşte în faţa mondenităţilor. Asta dacă le putem numi aşa. Aşa că, uitaţi de foame, salarii tăiate şi alte probleme mărunte ale vieţii voastre mediocre. Lăsaţi totul deoparte, suntem în Săptămâna Mare a Scorpiilor.

Am ajuns demult ca nişte “nimeni în drum” să ne acapareze tot timpul audiovizual pe care ni-l oferă televiziunile. Deci, nu-i o noutate. Sunt dispus să înghit faptul că există emisiuni specializate care toată ziua numa’ asta discută, de parcă ar veni Apocalipsa peste noi. E drept, Moni şi Oana sunt două dive. S-au remarcat prin talentul lor special, prin abilităţi mentale deosebite şi prin frumuseţea lor naturală, întreţinută doar cu covrigi cu susan şi iaurt dietetic şi niciodată cu bani. Cele două au făcut cinste ţării peste tot unde s-au dus. Monica, spre exemplu, a fost la Los Angeles, unde a ieşit cu limuzina în oraş şi a băut şampanie de câteva mii de dolari; imposibil să treci cu vederea asemenea valori. Apoi, Oana, a fost întotdeauna o mare iubitoare de carte. De fiecare dată când a apărut la televizor, ne-a încântat cu vocea ei divină. Ne-a citit câte o poezie scrisă de ea de fiecare dată. Aşa că, este perfect explicabilă atitudinea televiziunilor, chiar şi a celor de la care ne aşteptăm la mai mult de fiecare dată. E clar, fetele merită mai mult decât o emisiune banală de două ore. Ele merită chiar şi prima pagină a grupajelor informative. Telejurnalele se simt obligate moral să dezbată divorţul Columbenilor, dar şi al Zăvoranilor. E o chestie de bun-simţ, până la urmă.
Aşadar, propun ca, dacă aceste două personaje sunt aşa de importante, să le acordăm chiar şi o sărbătoare legală; să avem şi noi o zi liberă. Să se numească “Săptămâna Scorpiilor”. Vom bea, vom mânca şi vom petrece în cinstea lor, doar a lor, celor două dive cărora le datorăm atâtea lucruri frumoase în viaţa noastră. Ne vom simţi chiar obligaţi să ne întrebăm rudele şi apropiaţii: “Voi ce faceţi de Săptămâna Scorpiilor?” Io aş bea toată săptămâna. Aş ieşi din casă, să nu fiu nevoit să le mai văd vreodată. Am să-l rog chiar şi pe Dumnezeu să facă cumva să nu mai fiu nevoit să aud vreodată glasul suav al Buzucăi şi nici să văd faţa prefăcută de copil inocent a Monicăi. Le-o trebuit celebritate, acuma să îndure! Ce-şi face omu’ cu mâna lui se numeşte “lucru manual”. Suferinţă plăcută!

Vă salut, dragii mei! Salut şi HAI ROMÂNIA! Aşa se poartă zilele astea.. Cel puţin câteva zile, până se răceşte cerneala pe articolele despre victoria zdrobitoare a vitejilor lui Răzvan asupra amatorilor din Luxemburg. Ce să facem, ne agăţăm şi noi de ce putem.

Îmi aduc aminte cu ironie de vremurile când un meci cu Luxemburg nici măcar nu reprezenta un interes pentru noi; poate doar un motiv de adunat prietenii la o bere, cu comentarii sarcastice la adresa rivalilor de talia Luxemburgului. În ziua de azi, comentariile sunt tot sarcastice, însă la adresa tricolorilor noştri. Am ajuns rău, se vede.
Sigur, noi nu avem un Pele, un Careca, un Ronaldinho sau un Caniggia. Dar îi avem pe Mutu, pe Torje sau Marica. Noi nu-l avem pe Guardiola, nici pe Mourinho ca antrenor. Dar, norocul nostru, îl avem pe Răzvan. Ei, aici cred că e buba. Selecţionerul Bosniei spunea înainte de meciul cu România că s-a uitat la multe înregistrări cu meciurile României conduse de Răzvan, dar nu a reuşit să înţeleagă ce joacă. Apoi, sincer, nici noi n-am înţeles nimic. Strategia noastră de joc se apropie foarte mult de un “dă-i şi du-te” clasic, o ţurcă jucată cu pasiune pe legheleu. Fiecare vrea mingea, fiecare vrea să dea gol, fiecare vrea să fie vedetă. Dar problema nu e asta. Problema e că Răzvan nu vede lucrul ăsta. El chiar crede că suntem pe drumul cel bun, deşi rezultatele îl contrazic amarnic.
Şi pentru că spuneam că trebuie să ajungem la rădăcina problemei, nu ne vom opri la Răzvan, pentru că nu el este cancerul fotbalului românesc. Buba mare, care se încăpăţânează să nu se spargă, o reprezintă toţi oamenii mari din fotbal. Sunt toţi acei patroni de cluburi care, cu bună sau rea ştiinţă, l-au votat pe Mircea Sandu ca preşedinte la FRF. Sunt toţi acei oameni care, în schimbul promisiunilor favorabile, i-au dat un vot de încredere. Iar cireaşa tortului este chiar Mircea Sandu. Omul care a făcut atâtea pentru fotbalul românesc. Omul care dintr-un salariu umil de bugetar, are casă şi maşini de lux. Omul care, atunci când se califică naţionala la Euro (cazul din 2008), îşi dă el singur primă, lui. Un preşedinte trebuie să fie generos, aşa că îşi dă 100.000 euro, că doar a muncit şi el! Este el, chiar el, Mircea Sandu, omul care a construit zero baze sportive, zero cluburi pentru juniori, zero stadioane în douăzeci de ani de funcţie. Îţi mulţumim, Mirce! Tu ne-ai adus bucurie în suflet! Îţi mulţumim pentru această victorie cu Luxemurg! În cinstea ta, vom ieşi în stradă, să ne bucurăm împreună, să facem baie în fântânile arteziene, să sărbătorim această performanţă de neuitat. Avem lumea la picioare! Am bătut Luxemburg, urmează Feroe, Malta, Fiji. Păzea, că venim! România e dezlănţuită, nimic nu ne poate opri! Hai România!
Iar ţie, dragă Mirce Sandu, îţi doresc să ai toată viaţa prime la fel de grase pe cum joacă România acum.
(Frătzică de pă Electrolizei)

Stimaţi români! Ascundeţi porcu-n coteţ, închideţi bine raţele şi găinile, daţi de mâncare la iepuri, că începe războiu’. Preşedintele Cheloge ne-o băgat în gura leului, acuma rămâne de văzut cum o să mai ieşim. Probabil că dacă n-o făcea, se punea cam rău cu forţele NATO. Bine, nu de Franţa trebuie să ne temem, ci de restul. Franţa e un fel de ciuri-buri, ca în orice război la care a participat.

Implicarea României în Război constă în trimiterea fregatei Ferdinand în Marea Mediterană. Pe navă sunt puţin peste 250 de militari români. Mare armată am trimis şi noi… Se zvoneşte că este una dintre cele mai performante fregate pe care le are armata română. Mă gândesc că din acei 250 de oameni, 3 sunt bucătari, 2 sunt oameni de serviciu şi mai sunt şi oameni care se ocupă de cârma navei. Deci au trimis fregata aia până acolo probabil doar ca să impresioneze. Că de ajutat la război, nu ştiu cu ce îi putem ajuta.
Oare cu ce s-o fi dus oştenii noştri la război? Se ştie că noi am fost buni luptători, mai ales în luptele corp la corp.  Duşmanul a luptat cu arme, noi am luptat cu ce am putut. Aşa e şi acum. Am trimis şi noi o fregată amărâtă, care trebuia să intre în renovare în 2010, dar s-a amânat, din cauza lipsei banilor. Nici nu vreau să mă gândesc cu ce armament i-o fi trimis pe bieţii soldaţi de pe fregată. Ce armament poa’ să aibă un contingent militar aflat pe o navă care probabil că încă se ghidează după soare în era GPS-ului? Băieţii probabil încă primesc mailuri de la familie prin porumbei poştaşi. La cât de bine merge economia ţării, mira-m-aş să nu le fi dat pistoale de lipit pentru doborârea vrăjmaşului. România merge acum mai prost decât în secolul trecut, când chiar şi calu’ lu’ Pintea avea o flintă a lui.
Gândul meu se îndreaptă puţin şi către prezentatorii de ştiri. De o săptămână, ştirista Dana Războiu s-a mutat la Realitatea TV. Probabil că, pe perioada războiului, se va prezenta ca “Dana Luptă Armată”. Una peste alta, e clar că nu avem noi ce să căutăm în războiul ăsta. Dar, dacă-i musai, cu plăcere. N-am vrea să se supere americanii pe noi. Ştiţi cum e, dacă te-ai băgat în horă, îi musai să joci. Aşa că jucăm şi noi cum putem. Însă sângele apă nu se face. Vai de noi, cu-a noastre oi…

Serus toc! La mulţi ani, Pista, Zoli, Gabetz, Szilard, Bandi şi tuturor celor care se simt maghiari. Spun “se simt”, pentru că în acte suntem cetăţeni români cu toţii. Doar că unii tânjesc încă după o eră despre care nu ştim nici azi ce ne-ar fi adus bun sau rău. Aşadar, de ziua maghiarilor de pretutindeni, s-o găsit o creatură să spânzure, într-o piaţă din Miercurea Ciuc, o păpuşă din cârpe, care cică ar fi semănat cu Avram Iancu.

Total neinteresant, total neamuzant. Simplul fapt că vorbim despre el îi va da putere individului. Cred că oricine întreg la cap dezaproba un astfel de comportament, mai ales că o făcut-o în faţa unor copii. Aceştia, ulterior, se vor duce acasă şi îşi vor spânzura păpuşile cu Batman sau Superman, făcându-le loc celor cu Oana Zăvoranu sau Moni ex-Columbeanu. Nu m-am distrat deloc. Şi asta nu pentru că eu sunt român şi el crede că-i maghiar. Ci pentru că nu m-aş fi distrat nici să-l fi spânzurat pe Nea Nelu. Viu! Problema s-ar pune, totuşi, altfel. Dacă un român ar fi făcut la fel cu o păpuşă-icoană pentru Ungaria, ajungeam urgent la un proces de talie europeană, nu-i aşa?
Dacă toată lumea ar proceda ca individul cu păpuşa, lumea ar lua foc. Cum ar fi acum să vină indienii peste americani, cu suliţe şi săgeţi otrăvite la Casa Albă? Cum ar fi să vină Winnetou şi Oşatarland cu calu’ în fata primăriei din New York, să facă gură că Manhattanu’ era mai demult al lor? Cum ar fi să se apuce acuma Polonia să bage mortu-n casa Germaniei pentru Holocaust? (nu că ar avea vreo şansă în faţa lor, dar ca principiu) Cum ar fi ca, mâine, japonezii să facă gură pentru celebra luptă cu fals pretext de la Pearl Harbor? Ştim cu toţii că vorbim de două forţe imense. Chiar dacă americanii-s miezu’ la capitolul armată, tare mă tem pentru ei dacă şi-ar pune mintea cu Japonia. Japonia nu mai atacă de mult timp cu săbii şi steluţe ninja. Probabil că acum au puşcă cu plasmă, pistoale cu mp3 player sau şapcă cu stick de 2 giga.
Un lucru e cert: securile îngropate trebuie să rămână îngropate. Războiul n-a dus niciodată la nimic bun, în afară de bogăţie nemărginită marilor lideri şi făurarilor de armament. Soluţia, în cazul nostru, o văd în felul următor: ungurii şi românii trebuie să înţeleagă un lucru foarte important, acela că orice război purtat vreodată a reprezentat interesele personale ale unuia sau ale mai multor lideri. Orice ură a existat vreodată între etnii sau naţii a fost ura altor oameni, care nu mai sunt printre noi. Noi suntem alţi oameni, proaspeţi pe Pământ. Iar dacă preşedintele Ungariei are ceva cu Băse, ia să nu ne mai implice pe noi. Să-l sune şi să-l provoace la o bătălie cu pumnii goi, ca între bărbaţi. Io am prea mulţi prieteni unguri ca să particip la lupta lor. Iar prietenii mei unguri sunt exact ca şi prietenii mei români. Şi cum m-o salutat ei o viaţă întreagă în româneşte, le spun şi io acuma: Szerusz tok, barátok!