Serus toc! Se apropie sărbătorile Pascale şi ne simţim tot mai evlavioşi zilele acestea. Ba chiar mi-am făcut bagajul pentru a pleca şi eu în pelerinaj, că aşa-i la modă mai nou. Reprezentantul oficial al Muntelui Athos pe România, domnul Gigi Becali, a plecat şi el cu mare alai înspre Grecia, pentru a se purifica înainte de Paşti.

Iată acum şi reţeta perfectă pentru un PR de calitate. Vrei să fii bine văzut în lume? Vrei ca lumea să te iubească pentru ceea ce eşti, şi nu pentru banii tăi? E simplu! Dacă ai noroc să fii şi cunoscut, chemi presa la tine acasă, îţi aranjezi în faţa camerei un scaun aurit de neam prost şi două icoane şi începi să te căieşti. Îţi ceri iertare în faţa naţiunii de la toţi cei pe care i-ai jignit public (dar de la ceilalţi, nu) şi anunţi cu mare fast că mâine pleci la Muntele Athos. Dacă procedezi aşa, succesul va fi garantat! E o chestiune de timp până când Papa te va invita la o bere la Vatican.
Aşadar, marţi dimineaţa, credinciosul numărul 1 al ţării, Gigi, s-a urcat în elicopter şi a plecat spre Grecia. Ajuns aici, şi-a închiriat nişte măgari să-i tragă căruţele Maybach şi nişte hamali dinamovişti care să-i ducă lui bagajele până sus. Vor dormi în corturi, pentru că un pelerinaj bun se face în timp. Vor mânca de la ceaun, lucru cam neobişnuit pentru un om născut şi crescut în puf. Odată ajuns în vârful muntelui, Gigi se va ruga la Dumnezeu. Pun pariu că primul lucru pe listă sunt banii, iar al doilea este succesul Stelei. Şi dacă te rogi frumos, Dumnezeu îţi dă; pentru că El nu bate cu bota. La toată această manevră vor fi prezente şi televiziunile autohtone, că doar nu putem lăsa aşa un moment de apropiere spirituală nefilmat. E ceva de povestit nepoţilor.
Revenind acum la lucruri serioase, nu cred că un pelerinaj te face mai evlavios. Dumnezeu e pretutindeni, nu e nevoie să urci în vârf de munte pentru a fi mai aproape de El. Nu aşa te apropii de divinitate, dându-te în spectacol. Dragă Gigi, nu avem nevoie de scuzele tale în fata naţiunii, că doar nu eşti tu vreun Napoleon. Nu te credem o iotă că eşti credincios. Te-ai dus până pe Muntele Athos, ca să ai de unde coborî trufaş, cum faci de fiecare dată. Dacă vrei să te urci pe un piedestal, ai Maybachu’ în curte. Dacă erai credincios cu adevărat, ai fi salvat viaţa acelui copil din Baia Mare fără să clipeşti (e vorba de un caz de leucemie din 2008). În schimb, tu te-ai dat lovit. Dacă nu-i televiziunea să te facă erou, nu te interesează. Aşa că lasă-ne pe noi în sărăcia noastră şi bucură-te tu de bogăţia ta… cât mai poţi; că Cel De Sus nu doarme. Şi îţi mai spun ceva, dragă Gigi: un pelerinaj nu se numeşte aşa pentru că urci muntele cu pelerina pe tine; un pelerinaj nu se face cu elicopterul. Dacă vrei să faci un pelerinaj adevărat, trebuie să te porneşti tu pe jos din Pipera  până la munte. Ca să fii pelerin, trebuie să te pelerinezi până acolo, înţelegi? Şi cel mai important de ştiut, dragă Gigi, e că de Paşti, la Muntele Athos, nu se merge cu Steaua. Cu Steaua să te duci de Crăciun! Paşti fericite!

Sărut mâinile doamnelor de pretutindeni! Un sincer “La Mulţi Ani!” de la luzării de pe Electrolizei! Să aveţi cât mai multe primăveri frumoase ca asta. Mă refer la vreme, nu la salarii. Despre muzică de dezbrăcat aş vrea să povestesc. Mai precis, mândra şi dulcea manea.

Acu’ vreo două seri, am urmărit şocat o ştire în care ziceau că Florin Salam va fi studiu de caz la Conservator. O doamnă profesoară de acolo spunea că nici ei nu îi place maneaua, însă este un gen muzical existent şi nu poate fi ignorat. Trebuie musai studiat. Acum e vremea când toţi îşi vor da arama pe faţă. Acum vom observa dacă la cursurile cu Salam va fi mai plină sala decât la cele cu Schubert.
Eu nu neg faptul că maneaua este un gen muzical. Ba mai mult, unii au şi investit în ea. La petreceri aruncă cu bani de parcă ar fi un Rockefeller al manelelor. Cântăreţului îi convine. Cui nu i-ar conveni să bată din gură două ore şi să plece acasă cu tolba plină de bancnote de o sută de euro?
Un prieten drag spunea deunăzi că i se pare absurd ca muzica proastă să coste bani, iar cea de calitate să o găsim gratis. Are dreptate. Dacă stăm să ne gândim, versurile manelelor sunt mult asemănătoare cu cele ale hip-hopului american. Diferenţa e că ei chiar au femei, maşini luxoase, vile cu piscină şi ei chiar se războiesc cu pistoalele prin cartiere. Ai noştri sunt încă în stadiul de ninjalăi, întrucât ei se bat cu săbiile. Cred că aici e şi nivelul muzical românesc. La stadiul de sabie, în timp ce alţii cântă la pistol.
V-am tzucat!

Servus, şoferule crizat! Trăiţi-ar ţie janta, saşiul şi gumiselepul. Fie-ţi vulcanizarea uşoară, iar factura la service minimă. Vorbim, bineînţeles, de lucruri utopice aici. Auzi, “factură la service minimă”! Cred că v-aţi dat seama că fabulez. Unii le-ar numi “lucruri sfinte”.

Eu prefer să mă abţin, că dacă ajung la lucruri sfinte, musai să le combin cu înjurături şi nu mă mai primeşte dom’ părinte în biserică. Vorbim, desigur, despre drumuri. Sau, mai bine zis, uliţe.
Citeam alaltăieri o ştire care mi-a făcut o mare plăcere. În sensul că nu, fireşte. Zicea aşa: “Şoferii fără rovinietă costă CNADNR 95 milioane de lei”. Ce drăguţ… Haideţi să vă spun eu cât m-a costat pe mine un drum de Cluj, chiar luni. Una bucată jantă îndoită la refuz. Aşa am trosnit-o de zici că era un capac de bere călcat de tren. Una bucată cauciuc. Mai urmează, normal, şi surprizele, întrucât îmi bate ceva la roata respectivă, însă nu am avut curajul să mă îndrept spre service. Pe lângă asta, plătesc, ca un fraier de contribuabil ce sunt, acea bucată de hârtie ieftină, dar totuşi scumpă, pe care ei o numesc “rovinietă”. Trebe musai să fiu în legalitate, că-s cetăţean model. La asta, mai adăugăm şi timpul şi nervii necesari unui “făcut de pană”, în condiţii de noroi şi minus patru grade celsius.
Înţeleg, aşadar, frustrarea tuturor, atunci când vine vorba de rovinietă. Am văzut şi auzit deja atâţia oameni cu falca-n cer, încât am ajuns imun la orice plângere despre rovinietă. Când aud un “nu ştiu de ce le mai plătim, că nu repară drumurile”, o tratez ca pe un clişeu. Ca pe o placă stricată pe care am mai auzit-o de o mie de ori şi ştiu că o voi mai auzi încă de câteva mii. Neruşinare, nesimţire, obrăznicie, japcă, sunt cuvinte la care sunt imuni EI. Fiecare cu “aia a mă-sii”.
În ultimele zile, s-au instalat prin România unele camere care îţi fotografiază numărul. După fotografie, ştie automat dacă ai sau nu rovinieta plătită. Dacă n-o ai, aşteaptă-te să primeşti un plic-surpriză în poştă. Să ştii că nu e de la Moş Crăciun, nici de la viitorul primar, implorându-te să-l votezi la anul, ci e chiar de la CNADNR, care râvneşte la banii tăi. Nu scapi. Ei au banii, ei au avocaţii, ei au legea la mână. Tu ai doar legea la mână şi atât. Dar nu sunt absurd. Înţeleg că şi drumurile trebuie reparate şi au nevoie de banii noştri pentru asta. E normal că nu au bani de drumuri dacă noi nu plătim rovinieta. Dar aş avea, totuşi, o întrebare pentru dânşii. Având în vedere că nu e primul an în care plătim această taxă, unde sunt banii din anii trecuţi? Bănişorii aceia pe care vi-i plătim sistematic unde se reflectă? Înţeleg că se fură în vămi, în spitale şi în multe alte locuri. Dar acum se fură chiar la drumuri! Deci asta s-ar numi “jaf la drumul mare” fără să vorbim în metafore. Desface-vi-s-ar airbagurile la fiecare groapă în care daţi, pica-v-ar roţile să vă pice!

“Stimabili băimăreni! Mă adresez vouă, celor care doriţi o schimbare. Mă adresez celor care vor un oraş mai curat, mai civilizat; un oraş cu adevărat european!” Cam aşa ar suna nişte texte de promovare a unor candidaţi la primărie. Jenant. Ce e trist, totuşi, e faptul că nici sloganul nu mai e ca odinioară. Le ştiu pe toate, nu cred niciunul. Pe când ceva nou, domnilor? Măcar sloganul, dacă şi aşa cu anii de domnie nu ne încălziţi…

Aşadar, băimăreanul poate fi declarat pe 2011 drept cel mai asuprit român. Da. Băimărenii se află în faţa unei dileme de-a dreptul existenţiale: “Pe cine să alegem noi la summitul mincinoşilor din 8 mai?” Nici măcar nu vreau să enumăr candidaţii, pentru că asta ar însemna să recapitulez. Şi când îmi aduc aminte, mă ’nervez încă o dată pe ziua de azi. Băimărenii sunt fraierii ţării. Vor să schimbe ceva, dar nu au cum. Desigur, pretendenţi ar fi mulţi. Dar să ne întrebăm împreună: de ce am alege pe vreunul din ei?
Mulţi dintre ei sunt politicieni străvechi. Şcoliţi în arta discursului şi nu prea. Versaţi în ştiinţa administraţiei publice, însă doar după ureche. Împreună nu au făcut toţi pentru acest oraş nici măcar cât a făcut defuncta echipă locală, FC Universitar Baia Mare, fosta Minerul. De ce spun asta? Păi FC-ul a adus în ultimii 20 de ani mai mulţi turişti în Baia Mare decât administraţia locală. La fiecare două săptămâni, câte un autocar plin cu fotbalişti. Am auzit că ăştia învârt bani buni… şi îi strică tot la McDonalds, că doar n-or merge ei la vreun muzeu; fapt pentru care primăria nici nu a mai investit în această ramură culturală.
Sunt perfect de acord cu faptul că Baia Mare are nevoie de o schimbare. Dar când nici măcar prin slogan nu mă poate convinge, cum m-ar putea convinge ei prin fapte? Care fapte? Ştiu că discursul oricăruia dintre ei este cofetărit de mari cărturari ai urbei şi că mulţi habar n-au ce urmează să spună la microfon înainte să studieze foaia. Dar când nici măcar cu discursul nu ne pot păcăli, să-mi fie iertat… cum poţi să te uiţi în sus la unul mai incapabil ca tine? Cum poţi cere să fii condus de unul mai slab ca tine?
Aşadar, stimaţi băimăreni, de data asta suntem cu adevărat în rahat. Am “îmbulinat-o”, mai pe româneşte. Ne aflăm într-o situaţie de cacao. Suntem cu mâinile legate la spate şi nu putem face nimic în privinţa asta. Putem să urlăm, dar n-ar interesa pe nimeni. Putem face scandal, dar la ce ne-ar folosi? Putem recurge la violenţe, dar de ce să distrugem un oraş atât de frumos pentru care
s-au făcut atât de puţine? M-am hotărât! Voi merge la vot! Doar pentru a strica un buletin de vot pe care l-am plătit din banii mei. Doar din respect pentru milioanele de lei aruncate pe materialele publicitare. Ori ne distrăm de toţi banii, ori deloc.
Personal, mă simt ca un miliardar care are de ales dintre Trabant, Lăstun, Volga sau Oltcit. În loc să mergem în sus, noi coborâm vertiginos. După 21 de ani de la Revoluţie, o fostă fabrică de lapte şi un mall, totuşi noi suntem încă în epoca lui Caragiale. Şi, culmea, nici nu trebuie să ne îmbătăm, ca să ne punem întrebarea: “Io cu cine votez?”

Serus toc! O ştire şocantă a lovit săptămâna aceasta amatorii de turism în afara graniţelor. Dragi iubitori de litoral, vă anunţ cu tristeţe în suflet că pe malul mării bulgare se ia curentul mai ceva ca pe vremea lui Ceauşescu! Aşadar, iată momentul mult aşteptat de români să zâmbească pe sub mustăţi şi să strige “Să moară şi capra vecinului!”

Pe la noi se întâmpla prin anii ’80. Îmi aduc aminte cum stăteam la lumânare în unele seri şi îi ascultam pe ai mei cum povestesc verzi şi uscate. Sincer, mie îmi convenea, pentru că scăpam de făcut temele pentru a doua zi. Se schimbaseră puţin vremurile, întrucât părinţii îmi povesteau cum învăţau la lumina lămpii cu petrol, pentru că ei nu aveau curent deloc. Acum aveam curent, dar dacă nu mergea, era un motiv în plus pentru noi, copiii, să ne tragem pe fese de la învăţătură. Era o scuză atât de bună, încât chiar şi învăţătoarea ne ierta.
Ei bine, acum suntem în mileniul trei, şi bulgarii, cei care în douăzeci de ani au căzut de două ori şi s-au ridicat la loc peste noi, nu-şi pot servi turiştii (majoritatea români) din cauza penelor de curent. Se pare că la ei Electrica nu s-a mişcat la fel de bine ca omologii lor români. Aşa că, îţi iei bilet de la agenţie, cu 600 euro / familie, all inclusive, mergi în Bulgaria, te cazezi şi apoi începi să invoci diverşi sfinţi. Aerul condiţionat nu merge, deci te c*** pe tine de căldură. Vrei să te uiţi seara la un televizor, şi ŞOC! Televizorul nu merge! Nu-i nimic… mergi jos la bar să bei o bere până vine curentul. Te aşezi la tejghea, dar barmanul nu te poate servi pe cartela ta de all inclusive, pentru că e electronică şi curent, din părţi. Atunci îi spui să-ţi dea o bere oricum, că o plăteşti. Scoţi banii din buzunar, îi pui pe tejghea şi primesti în schimb o pişorcă care seamănă mai mult a ceai spumant. Ceri explicaţii, dar ţi se răspunde că nu merg frigiderele. Ah, da! Curentul! Nu-i nimic, mâine va fi mai bine. Mergi în cameră şi te hotărăşti să dai SMS-uri acasă la cei dragi, ca să le spui că ai ajuns cu bine. Pe când să trimiţi SMS-urile, ce să vezi? Rămâi fără baterie la telefon! Nu-i nimic, o să-l pui la încărcat şi trimiţi apoi SMS-urile. O, dar stai! Unde-l pui la încărcat, fără curent? Începi să te gândeşti la tot felul de variante: să pui niste şobolani să învârtă o roată, să dai la pedale cu un dinam, orice, numai să faci rost de un pic de curent. Renunţi la idee şi realizezi că cel mai ieftin ar fi să te urci în maşină, să mergi până la graniţă în primul sat românesc şi să dai 5 lei primului sătean care te-ar lăsa să-ţi încarci telefonul la el în casă. Totuşi, a doua zi începe promiţător. Cu soarele în faţă, realizezi că nici nu ai nevoie de curent; doar de valurile mării şi de briza ce-ţi suflă în pleată. Până la apus, te-ai scos!
Şi acum ajungi în situaţia de a face o comparaţie inerentă: ce preferi, România sau Bulgaria? Preferi uriaşele ţevi de deversare menajeră de sub mare, cioburile de pe plajă, cocălarii care urcă cu gipu’ peste tine, cazarea scumpă şi condiţiile precare, toate stropite cu miros de porumb fiert? Sau preferi un turism cel puţin decent, ieftin, dar lipsit de electricitate din când în când? Pentru că ăsta pare a fi singurul lor punct slab. A! De fapt, ar mai fi un inconvenient la litoralul bulgăresc: sunt prea mulţi români.
V-am ţucat!

Mai multe detaii, intrati pe Tzâdula lu` Frãtzicã