Serus toc! La mulţi ani, Pista, Zoli, Gabetz, Szilard, Bandi şi tuturor celor care se simt maghiari. Spun “se simt”, pentru că în acte suntem cetăţeni români cu toţii. Doar că unii tânjesc încă după o eră despre care nu ştim nici azi ce ne-ar fi adus bun sau rău. Aşadar, de ziua maghiarilor de pretutindeni, s-o găsit o creatură să spânzure, într-o piaţă din Miercurea Ciuc, o păpuşă din cârpe, care cică ar fi semănat cu Avram Iancu.

Total neinteresant, total neamuzant. Simplul fapt că vorbim despre el îi va da putere individului. Cred că oricine întreg la cap dezaproba un astfel de comportament, mai ales că o făcut-o în faţa unor copii. Aceştia, ulterior, se vor duce acasă şi îşi vor spânzura păpuşile cu Batman sau Superman, făcându-le loc celor cu Oana Zăvoranu sau Moni ex-Columbeanu. Nu m-am distrat deloc. Şi asta nu pentru că eu sunt român şi el crede că-i maghiar. Ci pentru că nu m-aş fi distrat nici să-l fi spânzurat pe Nea Nelu. Viu! Problema s-ar pune, totuşi, altfel. Dacă un român ar fi făcut la fel cu o păpuşă-icoană pentru Ungaria, ajungeam urgent la un proces de talie europeană, nu-i aşa?
Dacă toată lumea ar proceda ca individul cu păpuşa, lumea ar lua foc. Cum ar fi acum să vină indienii peste americani, cu suliţe şi săgeţi otrăvite la Casa Albă? Cum ar fi să vină Winnetou şi Oşatarland cu calu’ în fata primăriei din New York, să facă gură că Manhattanu’ era mai demult al lor? Cum ar fi să se apuce acuma Polonia să bage mortu-n casa Germaniei pentru Holocaust? (nu că ar avea vreo şansă în faţa lor, dar ca principiu) Cum ar fi ca, mâine, japonezii să facă gură pentru celebra luptă cu fals pretext de la Pearl Harbor? Ştim cu toţii că vorbim de două forţe imense. Chiar dacă americanii-s miezu’ la capitolul armată, tare mă tem pentru ei dacă şi-ar pune mintea cu Japonia. Japonia nu mai atacă de mult timp cu săbii şi steluţe ninja. Probabil că acum au puşcă cu plasmă, pistoale cu mp3 player sau şapcă cu stick de 2 giga.
Un lucru e cert: securile îngropate trebuie să rămână îngropate. Războiul n-a dus niciodată la nimic bun, în afară de bogăţie nemărginită marilor lideri şi făurarilor de armament. Soluţia, în cazul nostru, o văd în felul următor: ungurii şi românii trebuie să înţeleagă un lucru foarte important, acela că orice război purtat vreodată a reprezentat interesele personale ale unuia sau ale mai multor lideri. Orice ură a existat vreodată între etnii sau naţii a fost ura altor oameni, care nu mai sunt printre noi. Noi suntem alţi oameni, proaspeţi pe Pământ. Iar dacă preşedintele Ungariei are ceva cu Băse, ia să nu ne mai implice pe noi. Să-l sune şi să-l provoace la o bătălie cu pumnii goi, ca între bărbaţi. Io am prea mulţi prieteni unguri ca să particip la lupta lor. Iar prietenii mei unguri sunt exact ca şi prietenii mei români. Şi cum m-o salutat ei o viaţă întreagă în româneşte, le spun şi io acuma: Szerusz tok, barátok!